Faceți căutări pe acest blog

joi, 7 decembrie 2017

NATIUNI ORFANE - SFARSITUL A DOUA DESTINE... REGALE

SAPTE LUCRURI CARE II APROPIE SI  ALTE SAPTE CARE II DESPART PE CEI DOI DISPARUTI

In aceste zile ROMANIA SI FRANTA se regasesc in doliu regal.





Romania traieste disparitia regelui Mihai I de Romania cu emotie controlata,  surprinsa intre moartea fostului suveran si cea a suveranitatii democratiei! 

Franta plange cu adevarat moartea regelui rock.ului francez, Johnny  Halliday, cantaretul celor 1000 de cantece, in care fiecare francez - indiferent de varsta - se regaseste.

Romania pierde ultimul martor istoric al anilor '44- '47, Franta isi plange mortalitatea proprie si idolul epocii '60!

Poate sa para indecenta apropierea celor doua disparitii dar, pana la urma, aceste doua personalitati, aparent de nealaturat, sunt motiv de emotie pentru doua natiuni.

M-am gandit la lucrurile care ii apropie si la cele care ii despart pe cei doi .

ASAMANARI:

1 - regele nostru, ca si cel supranumit "regele rock-ului" francez, au origini straine - regele Mihai fiind descendentul celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, greaca - Johnny, practic copil al strazii, sarac si abandonat, nascut in Belgia.
2 - ambii au suferit din pricina tatilor - Carol al II.lea fiind un rege atipic si dezechilibrat, care si-a pus familia si tara in pericol! tatal lui Johnny - un alcoolic care nu a vrut sa stie nicodata de el.
3 - amandoi au marcat o epoca, pe care pare sa o si incheie - unul in politica unui popor, altul in peisajul muzical al altui popor.
4 - ambii au suferit si au murit bolnavi!
5 - fiecare din ei a trait o trauma psihologica- unul alungat,fara drepturi si tara, altul respins de parinti, fara copilarie si familie.
6 - ambii au iubit motoarele... 
7 - si vorbeau greu (unul cu defect de vorbire, altul cu accent belgian si greseli!).

DEOSEBIRI:

1 - Regele Mihai: un aristrocrat, nevoit sa-si intretina in modestie familia in exil; Johnny: un necajit sarac, abandonat, fara educatie si fara scoala, traind succesul si prosperitatea o viata, adoptat total de alta tara! 
2 - Unul a trait in Elvetia ca un oarecare, altul in excese de tot felul, ca un rege, cu banii depusi in bancile elvetiene;
3 - Mihai a fost urat si pus la zid, Johnny a fost si a murit ca un idol;
4 - Unul a declansat fobie altul ... manie, unul ostilitate, altul adorare...
5 - Regele nostru cu castitate a iubit o singura femeie, altul  ...
6 - Pentru Mihai I natiunea e consolata de zile libere ale unui doliu national, pentru altul o tara intreaga neconsolata plange cu lacrimi adevarate!
7 - Unul va fi inmormantat TOTUSI cu onoruri nationale, altul ca o vedeta ce a fost va avea parte de omagiul natiunii!

Poporul roman e traumatizat ... Se comporta ca un individ care si-a trait copilaria ca orfan, fiind dat in adoptie, spunandu-i-se despre parintii lui naturali tot felul de enormitati, si care nu mai stie ce sa creada si nu mai poate simti ceva firesc la moartea lor! 

Poporul francez, ucigas de regi, care traieste o ura ancestrala fata de bogati si aristocrati, se lasa cuprins de emotii exagerate, identificandu-se  mai curand cu cei care au legatura cu  tineretea lor decat cu cei care le-au marcat istoria!
In Franta, moartea lui Johnny Halliday pare sa le arate francezilor ca pana si regii mor. Ei au o problema cu timpul si moartea ii infricosaza de cand L-au pus in umbra pe Dumnezeu.

In Romania nici moartea ultimului rege nu opreste valurile de mizerii deversate zilnic.
In Franta nimic nu poate stavili emotia declansata de moartea unui star devenit rege!


Suntem niste natiuni afectate psihologic!

Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe cei disparuti! Amin


miercuri, 29 noiembrie 2017

SCRISOARE DESCHISA... CATRE CITITORUL MEU,

cel/cea care, absorbit de tehnologia moderna,  nu a scris si nu scrie, nu a primit si nu primeste scrisori de dragoste din cele... adevarate.  


DRAGUL MEU, DRAGA MEA ,

Randurile acestea le scriu pentru tine, s
tiind ca scrisoarea de dragoste iti este straina si asta ma nelinisteste... 

Pe aceasta cale ma gandesc sa iti transmit ceva din experienta sufletului meu, doar, doar te voi convinge ca viata are alt parfum daca, indragostit pana peste urechi, vei decide sa porti o corespondenta adevarata, din aceea... cu creionul pe hartie!

Mie imi place sa scriu si sa primesc scrisori si sunt o mare iubitoare a stilului epistolar.
Gasesc ca este mult mai... interesant sa citesti corespondenta intima celebra (cum ar fi cea dintre Héloïse si Abélard, Simone de Beauvoir et Sartre, Paul Eluard et Gala, Voltaire si nepoata lui, adorata dincolo de legatura de rudenie, Bonaparte si Josephine, Oscar Wilde si tanarul Alfred Douglas, George Sand si Marie Dorval)  decat sa urmaresti pe FB ori Instagram ce-ti fac prietenii (care, in treacat fie spus, pun acolo numai ce te face pe tine sa crapi de invidie si nu ceea ce este neaparat real in viata lor! Adica o mare farsa!) 

Banuiesc ca stii, dar am sa-ti mai spun si eu, ca epistolele au completat istoria. Dincolo de picanterii, scrisorile de dragoste au desavarsit tabloul epocilor, printre marturisiri de iubire gasindu-se o multime de informatii despre obiceiuri, moravuri, cultura si  alte subtilitati care raman pana azi dovezi de valoare. 

Draga cititorule, sper sa te conving de faptul ca o scrisoare sincera scrisa persoanei iubite, in care iti marturisesti sentimentele, poate schimba multe, inclusiv perceptia pe care o ai asupra propriei persoane!  

Stiu ca scrii sms.uri, email.uri, dai telefoane neincetat. 
Esti atat de ... conectat prin noua tehnologie incat se poate spune ca iubesti...  on line. Imi vei spune ca  emotia se poate trai si privind  ecranul telefonului sau al calculatorului cand iti verifici posta electronica ... ori primesti prin telefon figurine caraghioase ori fotografii ...


Imi permit totusi o sugestie: nu-ti priva sufletul de bucuria unei corespondente intime!
In timpurile de azi iubirea se consuma poate prea repede si cu siguranta nu mai e la moda comoara teancurilor de scrisori parfumate, legate cu fundite, scrisori care, cu vremea, sa devina tot mai pretioase, tot mai pline de intelesuri, pe care sa poti sa le pui in cutia cu amintiri, uitate sau nu, dar atat de fascinante si ravasitoare, cand sunt regasite.
Si totusi...
Nu lasa cutia postala clasica  sa devina doar locul unde vin facturi, avize, reclame si, eventual, propaganda electorala.

Pentru ca... scrisoarea de dragoste a fost si ramane o punte de la suflet la suflet! Dincolo de timpul pe care il reclama, sacaitor intr-o epoca a vitezei de conectare,  ea este ceva special atat pentru cel care o scrie cat si pentru cel care o primeste.  
Ea nu este numai un petec de hartie pe care ai scris cuvintele ce-ti ocupau mintea - si pt care ai "pierdut" ceva timp - ci este locul pe care ti-ai asezat cateva minute inima si mintea. 
Se spune ca drumul cel mai lung este cel de la minte la inima. Cand iubesti... drumul acesta este fermecator de scurt! 
Scrisoarea de dragoste poarta cuvinte dar si vibratii, unde nevazute, primind fara voie ceva din  tine, cel care ai scris-o, dar, asezandu-se in mana celui care o primeste si o citeste, se imbogateste si cu sufletul lui!

Sa scrii o scrisoare de dragoste , te asigur, este o experienta minunata care merita traita, chiar daca nu o vei expedia niciodata!

Mai intai,  insasi ideea de a scrie o scrisoare persoanei iubite implica un complex de stari si reactii, total diferite de o comunicare prin sms! Inainte de orice, te intrebi daca e cazul sa scrii, si abia apoi te decizi sa o faci. 
Acesta este un timp al reflectiei, al venirii in fire, departe de pripeala unui sms. 
Cand esti indragostit, iti doresti sa stie asta universul tot! Cuvintele iti iau cu asalt mintea, si, cand vrei sa-ti marturisesti sentimentele, devine vital sa le domolesti. Punandu-le pe hartie, poti sa constientizezi si sa te bucuri de ceea ce simti! Pentru ca te simti cu adevarat viu cand iubesti!

Te asezi la masa, iei o foaie de hartie si un stilou si, respirand adanc, privind undeva in gol, iti faci ordine in ganduri, si imaginatia zboara spre persoana iubita... O vezi si o simti aevea.
Cuvintele le alegi, te straduiesti chiar sa scrii frumos... citesti si recitesti ce ai scris; nu iti place, rupi hartia si iei o noua fila apoi reincepi; iar corectezi si iar rescrii...

Cand e gata, o admiri in intregimea ei, apoi o impaturesti cu religiozitate, poate chiar o strangi la piept, o saruti sau o parfumezi, apoi o strecori delicat in plic!


Este evident ca ea, scrisoarea asta, va purta nu numai gandurile tale transpuse in cuvinte dar si ceva fizic din faptura ta, din tine, caci nu e eterica ci palpabila, persoana iubita va atinge ceea ce tu ai atins, poate va face aceleasi gesturi...

Dupa ce ai inchis plicul, ai pus timbrul si ai expediat-o nu iti ramane decat sa... astepti! 
Asteptarea asta are insa si ea sarmul ei, facand parte din angoasele inerente si fermecatoare ale iubirii.


Cu siguranta tu, cititurul meu, te intrebi daca nu este mai confortabil sa primesti un telefon dar... o scrisoare ar fi idealul! 

Pana sa primesti raspuns... deliciul indoielii te va face sa vizualizezi cu ochii mintii drumul plicului...
Iti vei pune o multime de intrebari - " Nu va zice ca-s caraghios(caraghioasa)?", "Oare cum va gasi cuvintele mele?", "Am fost coerent(a)?", " Va fi acasa oare cand va ajunge scrisoarea?"...  
Vei privi pe fereastra cu neliniste, vei invata programul postasului in asteptarea unui raspuns vei cauta de trei ori pe zi in cutia postala, coborand sa o verifici in papuci, in trening, ori in pijama, dis de dimineata, sa nu ratezi in cazul in care postasul a venit mai devreme; ai sa incerci chiar sa-ti folosesti telepatia... "Hai, scrie-mi odata, te rog! Astept cu nerabdare! Nu ma chinuiiii..."
Cand insfarsit gasesti in cutie scrisoarea de raspuns atat de asteptata... te simti in al noualea cer! 
Cata bucurie si ce emotie!

Te retragi iute in camera ta,  privesti plicul indelung, dorind sa prelungesti placerea de a-i atinge marginile, il duci instinctiv la nas incercand sa-i identifici parfumul, ca si cum mireasma lui ti-ar vorbi inainte de cuvintele scrise, sperand sa identifici parfumul iubirii insasi impregnat in hartia fina... Minunat!

Desfaci cu grija plicul, fara sa-l distrugi, scoti scrisoarea... Inima bate sa iasa din piept... Arunci o privire grabita, nerabdatoare, sperand sa afli raspunsul inainte de a citi. Iti raman in minte imprimate la intamplare cateva cuvinte... si, napadit de emotii, incepi sa citesti cu adevarat de la inceput pana la sfarsit... Apoi recitesti, iar si iar.
 

Si, dupa ce te epuizezi de atata fericire, asezi cu grija scrisoarea la loc pazit de ochi indiscreti dar totusi la indemana - pentru cazul in care ai sa doresti sa o recitesti...

Cate unde pozitive se vor raspandi in jurul tau!

Cat despre chinul ori, mai exact, chinuitoarea placere provocata de timpul ce se asterne intre doua scrisori... pot marturisi ca acesta desavarseste farmecul intretinerii unei corespondente adevarate.


Cand ai o astfel de "comoara", ori de cate ori te muti, daca te muti, ai grija sa-ti iei mai intai de toate cutia... in care ai pastrat plicurile pretioase, legate sau nu cu fundita, dar martore  sincere ale trairilor tale, ale unei etape a vietii cand si fara urma de talent ai reusit sa inchini o oda iubirii!

Nu imi fac iluzii ca demersul meu sa convinga asa repede  dar... sper sa-ti amintesti de aceasta scrisoare atunci cand vei simti ca iubesti intr-atat incat sa vrei sa te asezi sa scrii si sa-ti asezi sufletul pe masa!

Nu sunt de loc impotriva noului - si eu utilizez mijloacele moderne de comunicare rapida - dar ma intreb daca intre miliardele de sms.uri scrise cu prescurtari si greseli, inerente scrierii automate, se vor gasi macar cateva care sa-ti poata aduce  vreo emotie pozitiva peste ani... in eventualitatea ca se vor putea pastra...
Banuiesc ca asa cum multe lucruri omenesti au disparut in timp, asa vom consemna si disparitia corespundentei clasice.
Va fi o pierdere dar... toate se pierd, incepand cu lucrurile bune! Pare o pedeapsa. 

Draga cititorule, totusi, nu te sfii  sa iti asterni pe hartie sentimentele! Scrie-ti dragostea, scrie scrisori, mai ales cand esti indragostit, chiar daca nu le vei expedia niciodata! Doar asa poti spera sa te regasesti peste timp asa cum ai fost odata, undeva, candva ... 

Poate te intrebi "De ce aceasta prelegere in favoarea corespondentei clasice"?
Raspunsul e simplu si sincer: Tineretea este, din pacate, doar o parte din viata... Este surprinzator  cat de repede ajungi sa nu mai fi... tanar! 
Incet, incet observi ca timpul nu mai are valoarea de  odinioara, ca telefonul nu mai suna cum suna, ca nu multi sunt cei care te cauta ori iti mai trec  pragul... 

Atunci e vremea potrivita, cand vei putea deschide cutia ta cu amintiri, poate una mai pricopsita decat cutia mea de pantofi Guban, si, citindu-ti corespondenta, vei putea retrai clipele acelea de emotie ... caci sufletul nu imbatraneste si  intoarcerea in trecut il face sa reinvie, atins fiind de cele ce l-au facut sa vibreze candva! 

Iubirile trecute, implinite sau nu... isi au rostul lor, caci ca si greselile, lacrimile si durerile, sunt modelatoare!

Ce zici? 


Daca te-am convins cat de cat, vei incepe chiar azi prin a cumpara o cutie frumoasa demna de amintirile de pret... 
Vei cauta prin sertare si-ti vei aduna marturiile iubirii, tinute in neoranduiala, si le vei pune acolo pentru zile  cand melancolia te va gasi.
 

Daca  NU... nici nu ai idee ce parte minunata din bucuria vietii ai de pierdut!

Te imbratisez cu drag

Cita

AMINTIRI DESPRE SCRISORI SI PANGLICUTE DE ALTADATA


SERTARUL DOAMNEI  ZAMFIRESCU


Bunica nu uita niciodata datele de aniversare ale nimanui, rude sau cunoscuti, ocazie cu care le facea o turta, de fapt un cozonac pe care il cocea intr-o forma rotunda.
Cam astea erau "torturile" ei dar erau bune si bucurau pe toti!
Unii, mai norocosi, primeau si cate 2, 3 metri de material pentru o rochita, o camasa sau un pantalon... Asa era bunica!
Cum sarmana nu prea putea sa mearga, eu eram cea care ducea darul.

Intr-o primavara, dupa Pasti, m-a trimis cu o turta rumena si bine crescuta la d.na Zamfirescu care implinirea  80 de ani!
Doamna locuia pe o strada paralela cu a noastra si traia singura de cand sotul ei murise. Nu avea copii si bunica o compatimea in fiecare zi pentru asta.
Mie imi facea placere sa merg la ea. O gaseam foarte interesanta.

Poarta era descuiata asa ca am intrat, nu inainte de a suna la soneria veche si ciudata ascunsa sub o bolta improvizata din tabla galvanizata.
Pana sa apara in usa casei, m-am bucurat de primavara ce se instalase acolo, in curtea mare, plina de pomi fructiferi purtand inca flori. 
Pe ramurile pe care frunzele iesisera deja, florile inca necazute ale merilor si ciresilor ocroteau pasarele pe care le puteam auzi ciripind, vesele ca au scapat de ger si de surprizele lui aprilie, imbracandu-le tandru cu verde crud.
M-am asezat pe unul din scaunele vechi de rachita ce incojurau o masa mare de piatra.
- Ce faci motato, ai venit pe la mine?
- La multi ani, d.na Zamfirescu. Bunica va trimite acest pachet cu felicitarile dumneaei!
- Ce dragut din partea ei! Dar cum tine minte, frate, cand e ziua mea?
Era vorbareata si simpatica, o placere sa o asculti in pofida celor 80 de ani pe care tocmai ii implinea.

Ma invita in casa, in camera cea mare, in care plutea un fin miros de gutui.
Stiam ca ma va servi cu delicioasa dulceata din coaja de pepene verde, specialitatea ei.
In timp ce se agita ea sa puna servetel brodat pe tava de argint si sa ma serveasca dupa tot protocolul... eu priveam in jur pe furis incercand sa descopar povesti adevarate...
Scrinul enorm cu picioarele in chip de gheare de leu ma fascina.
Stiam ca sertarul din mijloc era intesat cu tot felul de lucruri si m-as fi uitat zile intregi in el. Nu reusisem insa niciodata sa imi satisfac curiozitatea.
In ziua aceea sertarul cu pricina era intredeschis si ochii mei priveau numai intr-acolo.

Am degustat cu placere deliciosele si parfumatele spirale de coaja de pepene invelite in siropul de culoarea mierii ascultand multumirile adresate bunicii si simtind bucuria batranei doamne de a avea un invitat de ziua ei...
Mi-am luat inima in dinti si am intrebat, cu tupeul fetiscanei de 13 ani:
- Faceti ordine de ziua dumneavoastra?
- Nu, dar de ce intrebi?
- Pai vad ca aveti sertarul scrinului deschis...
- Ah, nu, ma uitam doar printre amintiri... imi raspunse ea cu privirea razletita undeva, in fundul sertarului...
Apoi, se lumina la fata ca si cand gasise raspuns la o intrebare ce o preocupa si imi spuse:
- Stai, cred ca am ceva pentru tine.
Si ridicandu-se se indrepta spre sertarul misterios.
Il deschise larg si scoase de acolo o minunata panglica de organza pe care mi-o intinse.
- Poftim, ti-o daruiesc. Tu ai un par asa de frumos! Cred ca o poti folosi mai bine decat mine, ce zici? chicoti ea fericita ca poate sa se revanseze pentru vizita mea.
Eu eram cu ochii infometati de curiozitate, fascinata de
lucrurile ingramadite acolo....
Printre zambete si multumiri, trageam ocheade incercand sa gasesc o fraza care sa ma apropie de amintirile d.nei Zamfirescu.
- Vai, dar ce de minunatii aveti pe aici, indraznii eu a zice.
- Da, aici e locul... casatoriilor mele.
Chipul meu trebuie sa fi aratat nedumerit pentru ca batrana doamna se explica:
- Stii, eu am avut trei soti... destul de neobisnuit pentru timpul meu... Poate ca n-am avut noroc dar am fost si tare mandra...
Dezordinea cartilor de vizita vechi, aruncate in tot locul, contrasta cu pachetele de scrisori sortate in teancuri ordonate si legate cu grija; un coup-papier rupt si alte nimicuri importante doar pentru ea... imi hraneau cumva imaginatia.
Dintre toate lucrurile indesate acolo ceea ce ma intriga era manusa alba, eleganta, din piele de sevro. Una singura.
- Ati pierdut o manusa... vai, pacat, si cat e de frumoasa...
- O pastrez ca amintire a pripelii mele, raspunse ea luand delicat manusa si, ducand-o la nas, mirosii cu ochii inchisi vremea ei de glorie...
Nu am indraznit sa mai intreb ceva insa am intins mana spre coup-papier-ul fara varf si i-am admirat praselele.
- Eh, asta e amintirea furiei mele...
Mintea mea adolescentina deja isi imagina scene de gelozie dezlantuite cu furie pana la sange, din iubire...
- Ce de scrisori, am murmurat eu cu frica ca nu cumva sa inchida sertarul tocmai atunci...
Spiritul de observatie al copilei curioase nu m-a lasat sa trec cu vederea faptul ca unul din teancurile de scrisori parea facut din plicuri noi.
Doamna desfacu fundita cu care erau legate, de parca mi-ar fi ghicitit gandul, si mi le arata. Fara sa aibe scrise nici destinatiile nici destinatarii, plicurile pareau intacte.
- Uite, vezi, astea sunt scrisori scrise si neexpediate !
- Si le pastrati? am intrebat eu cu naivitate.
- Da. Le mai citesc uneori ca sa nu uit cat am fost de orgolioasa si neinteleapta, chicoti ea.
Nu indrazneam sa mai intreb ceva dar mintea mea era deja incarcata cu subiecte de romane de dragoste, crime pasionale, iubiri neimpartasite, in fine, aveam la ce sa visez.
Am mai zabovit un pic sperand ca d.na Zamfirescu imi va mai face confidente.
In timp ce imi vorbea despre uniforma ei de la Pensionatul Domnesc, despre strictetea educatiei si severitatea profesoarelor, ochii mei priveau roata in jur bucurandu-se de frumoasele lucruri ce marturiseau cate ceva despre simpatica d.na Zamfirescu.

Ne-am luat ramas bun fericite amandoua: ea ca primise o vizita si un dar de ziua ei, eu ca reusisem sa privesc cateva din misterele scrinului...

Seara, la cina, cu nasul in farfuria cu supa, am indraznit sa o intreb pe bunica daca stia ca d.na Zamfirescu fusese casatorita de trei ori.
Bunica insa mi-a retezat-o si cu vorba si cu privirea :
- Asta nu-i treaba ta. Tu... sa-ti vezi de ale tale! Cine stie multe... moare repede!

Despre casatoriile doamnei Zamfirescu am aflat dupa ce s-a prapadit.
Tatal ei, venit in capitala de prin Oltenia, facuse negot cu grane si devenise foarte bogat. Ea fusese singura la parinti, foarte fumoasa si cu un temperament vulcanic. Capricioasa si destul de independenta, un pic dominatoare si rasfatata, se casatorise din dragoste, de foarte tanara, cu un baiat de general, pe atunci student la medicina in ultimul an.
Intr-o zi, plecand de acasa sa-si viziteze mama, se intoarse repede din drum dupa ce constatase ca nu are in mana decat o manusa.
Cand a intrat in casa... sotul ei o saruta pe servitoarea lor, fata dragura dealtfel si ceva mai varstnica decat ea!
Jignita la culme, fara sa mai comenteze ceva, se duse la mama ei si acolo ramase.
Avea doar 25 de ani cand se separase de primul sot asa ca parintii ii prezentara in scurt timp un tanar avocat.
De data asta isi propusese sa nu mai ajunga acasa inopinant pentru a fi scutita de surpriza neplacuta de a-si gasi si al doilea sot in situatii jenante. Incerca sa nu faca caz si sa ignore privirile gurmande pe care barbatul le arunca servitoarelor sau prietenelor ei. 
Intr-o zi insa afla ca imobilul primit ca zestre de la parinti nu ii mai apartinea! Sotul ei, mare amator de pocker, il pierduse la carti.
Asa a fost de furioasa incat putin a ramas sa nu-i infiga in piept coup-papierul de pe birou atunci cand el ii marturisise acest lucru! Il implanta insa cu sete in lemnul biroului...
Asa ajunse d.na Zamfirescu singura a doua oara! Unicul avantaj a fost ca divortul a fost ... gratis!
Se recasatori apoi cu dl Zamfirescu care era si muieratic si cartofor si pe deasupra ii placeau si petrecerile stropite din belsug cu alcool!
Nationalizarea a scapat-o de rusinea saraciei prin pierderea averii la carti!
Dupa ce casa de pe strada Paris le-a fost confiscata, se retrasesera in casa socrilor ei si acolo au indurat cu discretie schimbarile ce au venit odata cu terminarea razboiului.

Dl. Zamfirescu a facut o pneumonie, prin '54, si s-a prapadit in trei saptamani!
Ramasa vaduva, a dat ceva lectii de franceza si asa si-a  castigat existenta.
Batrana le sfatuia pe toate femeile tinere care se maritau sa nu ia decizii pripite.
Cu mare haz marturisea ca, dupa ce avusese trei soti si divortase de doua ori, cu timpul ajunsese la concluzia ca tot primul barbat fusese cel mai bun!
Dincolo de gluma, faptele confirmau de fapt purul adevar!

Biata d.na Zamfirescu!
Uneori bogatia si frumusetea par sa nu fie suficiente atuuri pentru fericirea unei femei !
Nu prea a avut noroc insa a avut parte de multa... invidie, chiar si dupa ce i se luase tot si traia dintr-o pensie de urmas ramasa de la batranul Zamfirescu, care fusese inginer la telefoane.

Dupa ce am auzit toate astea am inteles secretul sertarului cu amintiri, de ce pastra ea o manusa, ce era cu coup-papier-ul rupt si nu a fost greu sa ghicesc nici cui ii scrisese ea scrisorile pe care nu le expediase niciodata!
In fond regretase toata viata pripeala cu care si-a lasat primul sot dupa care a cam oftat in taina!
Apoi, soarta nu a incetat sa-i demonstreze ca se poate si mai rau...

Viata ne surprinde mereu.
Ne construim vise, facem proiecte si, daca lucrurile nu prea ies dupa cum ne-am dorit, uneori nu reusim sa intelegem unde anume am gresit!

Fericiti cei ce pot sa-si inteleaga erorile si sa-si asume esecul!
Acestia reusesc sa traiasca fara ranchiuni restul vietii ramase si chiar sa gaseasca un strop de fericire!


SEVRES
18 Februarie 2012