Faceți căutări pe acest blog

joi, 15 februarie 2018

Poveste despre o simfonie... de ghiata!

Paris, 12 decembrie 2011

Sa fi fost in iarna lui 1988...


Ca in fiecare joi seara, am plecat la concert, la Ateneu. Stiam ca va fi o seara “racoroasa”.

Afara erau –28 de grade si in Ateneu nu venea caldura decat in zilele in care se desfasura vreo activitate la Palatul Republicii (Palatul Regal).

Nu stiu daca era o chestie tehnica, economica sau una politica, dar asa stateau lucrurile in iernile geroase ale anilor '80!

Am plecat asadar imbracata ca pentru mers pe munte iarna si nu ca la un spectacol la Ateneu!

Nu mai stiu ce era in program si nu mai stiu nici ce subiect abordasem in conversatie, asteptand in foaier. Imi amintesc insa ca nimeni nu discuta despre frig. Toti eram destul de tacuti si nu foarte nerabdatori sa ni se permita accesul in sala.

In foaier era cu mult mai bine; stiam ca in sala e si mai frig si, in plus, curentul ne facea percepem temperatura ca fiind cu cateva grade bune sub cea de afara!

Cand usile salii s-au deschis, din sala ne-a izbit o “briza” de frig... si mai frig, de parca eram pedepsiti pentru indrazneala de a fi venit pentru un concert pe asa o vreme.

Locul meu de abonat era in loja din dreapta scenei, chiar in spatele violoncelistilor. Imi placea acolo caci ma simteam parte din spectacol si puteam vedea mimica dirijorului, ceea ce era ceva special!

In zilele cand obisnuitii abonati erau mai putini, imi cautam un loc in fata scenei, incercand sa fiu un spectator obisnuit.

Cum frigul ii tinuse pe multi acasa, in seara aceea eram decisa sa nu merg in loja. Mi se parea prea frig pentru a sta practic pe scena, unde se simtea curentul din culise.

Mi-am gasit un loc in sala si m-am instalat fara sa schitez macar gestul de a-mi scoate haina, necum manusile sau caciula - nimeni nu a facut altfel - si am asteptat linistita sa inceapa concertul.

Asteptarea a durat ceva mai mult decat de obicei si, in sala, lumea dadea semne de neliniste.

Prietena mea si cu mine ne intrebam daca nu cumva venisem degeaba si spectacolul avea sa fie anulat.

Dar… nu.

Cand eram mai convinsi ca vom pleca acasa, pe scena au inceput sa intre… niste persoane,  insiruite ca la coada la puii de Crevedia!

Dupa instrumentele ce le purtau in mana am inteles ca era orchestra Filarmonicii. Toti erau imbracati cu haine de iarna, ca pe strada.

In mod normal, cand intra orchestra publicul aplauda. Noi insa... nu am fost capabili de nici un gest.

Spectacolul de pe scena era grotesc.

Cu haine ponosite, in culori de toate felurile, caciuli carachioase si manusi decupate, pentru a lasa degetele libere, cizme scalciate, partial ude, fulare rasucite la gat, cu nasurile rosii bagate in gulerele puloverelor decolorate, tricotate grosolan, artistii filarmonicii romane aveau aspectul unui grup de amarati iar pe fetele lor li se citea o mare impotrivire, un fel de protest.

Parca demonstrau! Iesisera sa ne spuna mut : "Uitati-va la noi si spuneti si voi daca astfel este posibil sa te numesti artist!"

O imagine pe care nu o voi uita.

Dupa cateva momente, pe parcurs ce scena se umplea si instrumentistii intrau ezitand, precum vitele la abator, intreaga sala a izbucnit in ras, un ras nervos, cu hohote pe care nu puteam sa ni le oprim. Artistii, cu capetele in pamant, umiliti, inghetati, asteptau tacut sa ne linistim, pentru ca, in final, sa inceapa si ei... sa rada.

Un fou rire... intretinut de faptul ca eram de ras cu totii privindu-ne ... unii pe altii!

Si a urmat, inevitabil… plansul de dupa ras!

Rasul s-a transformat in ranjet ce ne-a schimonosit fetele si lacrimile au inceput sa ne curga din ochi in tacere, o tacere de mormant.

Nu stiu cat am stat in picioare asa. Mie mi s-a parut o vesncie.

O clipa, un minut, o ora... un veac, nu conteaza! Oricum a fost timpul necesar in care am convenit ca eram de ras cu totii. In fond, aratam cu totii jalnic!

Nimeni nu schita nici un gest, acolo si atunci, locuindu-ne doar linistea si lacrimile, umilinta capata demnitate.

Imbracati cu totii, artisti si spectatori, infrigurati, cu fetele cazute, am simtit compasiune unii pentru altii, ne-am infratit instantaneu si ne-am consolat cu tacerea.

Am inceput apoi sa aplaudam, artistii pe noi si noi pe ei, aplauze graitoare, un fel de imn inchinat indraznelii de a arata ca, oricat de umiliti am fi fost, ne straduiam sa tinem capul sus!

Cu palmele fripte de aplauze, intr-un tarziu ne-am asezat smeriti si, dupa ce artistii si-au revenit, au dat in final un spectacol adevarat!

Simfonia de ghiata a facut ca in sala sa fie mult mai cald. Era insa o altfel de caldura!

Cand spectacolul s-a terminat aplauzele au durat minute in sir.

Am iesit tacuti in Piata Palatului, goala dar totusi luminata.
Nimic nu ne lasa sa banuim ce avea sa se intample peste putin timp, acolo - locul in care, indiferent de scenariu, s-a scris pana la urma o pagina de istorie.
Era o noapte argintata de ger si de luna plina si rece ce stralucea pe cer.
Desi era mai putin frig decat in sala, zapada scartaia sub incaltari si narile ti se lipeau... Dar... nu mai conta!

Am plecat spre casa cu sufletul ca framantat intr-un malaxor, dar si cu un soi de mandrie, mandria ca acolo, in frigul mai cumplit decat afara, am participat la un moment de protest.
Bucuria de a fi fost cu totii in comuniune de sentimente mi-a incalzit sufletul in seara aceea intr-un fel pe care n-am sa-l uit.

Cu trecerea timpului toti avem amintiri si ele se aduna si se asaza dupa structura fiecaruia.

Invatam sau nu, trece viata cu folos pentru suflet sau e doar un pasaj in cautare de senzational... astea sunt pana la urma rezultate personale.

Pentru unii viata e o insiruire de frustrari, pentru altii o succesiune a reusitelor.

In realitate avem cu totii de toate! Doar felul in care se succed intamplarile vietii face diferenta.

A fi nostalgic cu privire la trecut mi se pare, pana la un punct, firesc caci acolo, in trecut, este tineretea, sunt clipele frumoase, timpul in care eram frumosi, sanatosi, in putere.

Unii, ajunsi azi la varsta retragerii din viata activa, pun neplacerile prezentului si uitarea cu care societatea ii “rasfata” pe seama schimbarilor survenite in ultimii ani. Ei sunt nostalgicii comunismului.

Personal nostalgii nu am caci consider viata trebuie sa mearga inainte si doar ignorantii, neputinciosii sau vinovatii se tin de trecut.

Daca ai simtit macar o secunda ceea ce am trait noi in seara aceea la Ateneul Roman... pentru nimic in lume nu mai poti sa ai nostalgii, indiferent cat de grea e viata, cat de inselate ti-au fost sperantele sau cat de scos din circuit ai fi.

Si nu stiti cat de dulce e gustul demnitatii!

" NOAPTEA DE FOC " IN NISIPURI MISCATOARE ALE DESERTULUI


Hogar,  Algeria
Prolific si serios,  romancier, scenarist, dramaturg si director de teatru, un om disciplinat si un adevarat profesionist al scrisului, Eric-Emmanuel Schmitt este unul din scriitorii francezi contemporani, foarte drag mie. 

Cum cartile lui sunt traduse si publicate in 50 de limbi, ele exista, evident, si in librariile romanesti.

Ma folosesc de aceasta Duzina de cuvinte (in care intru cam tarziu si pentru asta imi cer scuze) pentru a va imbia sa cititi una din  cartile acestui scriitor - care m-au fascinat teribil.
Este vorba de  "NOAPTEA DE FOC" - La Nuit de feu.

Cartea s-a nascut din cele mai intime si pretioase  amintiri,
ale scriitorului, tinute ascunse vreme de 30 de ani! 

Autorul ni se confeseaza, purtandu-ne prin ariditatea  Saharei, in trecut, in acea zi unica din viata sa cand,  dupa o noapte... de foc, a devenit altcineva!

Totul incepe cu o expediție in desertul algerian. 
Tanar filozof de 28 de ani, crescut intr-o familie de atei, plecat in Algeria sa arunce o privire informala, necesara scrierii unui scenariu de film despre pusnicul Charles de Foucauld, nemultumit de lume si de sine, se indragosteste instantaneu de pamantul  Saharei, in care piatra vulcanica si nisipurile miscatoare, trei smocuri de iarba si un izvor rasarit din "nimic", serpii si soparlele, arsita si frigul, il vor face sa se simta uman, viu si adevarat.

Acolo, in mijlocul desertului, cand se astepta mai putin, scriitorul cunoaste cea mai mistica dintre trairi, intalnirea cu Dumnezeu. Fara sa o fi dorit, fara ca asta sa fi fost un crez al sau sau un scop propus!

Pe parcursul a catorva zile totul il va impinge sa se detaseze - tacerea, caldura, asprimea unui deșert care ii dezvaluie pe rand toate defectele si neputintele sale, mersul continuu alaturi de cei câțiva însoțitori ...
O singură fraza venita de nu se stie de unde il obsedeaza aiurea facandu-l sa vibreze, fara sa stie de ce : "Undeva, un chip ma asteapta"!

Aceasta tacere adanca, aproape sufocanta, a desertului, care il forteaza sa rezoneze cu sine si cu natura cea mai ostila, il va marca pentru totdeauna.
Ghidul arab... il fascineaza. Faptul ca se izola regulat sa se roage,  ii zgandarea curiozitatea. 
Scopul rugăciunii o fi acela de a auzi sau de a fi auzit? Unde este el, acest Dumnezeu? Intrebările se inmultesc, cele mai importante ramanand fara raspuns.

Pierdut în desert, după ce s-a urcat pe Muntele Tahat, ratacit de tovarășii săi, invaluit in negura noptii, singur, exilat si fara optiuni, tanarul se trezeste in "piscul existenței sale". 
Această experienta inexprimabila, care se poate numi banal "intalnirea unei creaturi cu Creatorul său", este descrisa de Eric-Emmanuel Schmitt in două capitole zguduitoare. 
Dumnezeu il vizitase!
In zori, dupa ce ii regaseste in cele din urma pe membri  grupului - carora nu le va spune nimic despre "vizita minunată" din timpul noaptii - prima sa rugaciune va fi cea a lui Charles de Foucauld Doodled, pustnicul, personajul filmului pentru care venise sa se documenteze in Algeria, rugaciune pe care o notase in graba intr-un carnetel: "Parinte, ma las in mainile Tale, fie mie dupa cum voiesti!"
Marturisirea acelei trairi surprinzatoare, a ceea ce el numește în mod repetat "un extaz mistic" este tocmai subiectul cartii, scrisa cu inima in mana. 
"Zâmbesc gândindu-mă ce dar minunat am primit. Credinţa…Soarta mi-e pecetluită: fie rătăcesc în continuare, şi-o să mor credincios; fie reuşesc să mă întorc în tabără, şi-o să trăiesc credincios. În ambele cazuri, sunt de acord, mă supun!"
Cuvintele folosite pentru a descrie   "noaptea sa de foc"  in care ateismul sau ceda in fata unei noi descoperiri fundamentale, sunt cele ale unui intelectual profund ancorat contemporaneitate.
Cartea aceasta cuprinde in  100 de pagini confesiunea unei  zguduitoare convertire a unui spirit elevat, cautator si tandru!
Cu detasarea celui care a meditat la acest moment aproape treizeci de ani, Éric-Emmanuel Schmitt ne face partasi ai unei povesti foarte ontime. 
"Credinţa care-mi fusese sădită la poalele muntelui Tahat creştea acum în mine. Îmi simţeam metamorfoza spirituală aproape organic, ca un arbore a cărui sevă dă naştere unei mulţimi de frunze"
"Mă gândeam la anii pe care-i consacrasem filozofiei. Sub influenţa lui Heidegger, purtaseră pecetea angoasei, tulburarea aceea radicală, esenţa conştiinţei, în viziunea gânditorilor moderni, angoasa sfâşietoare pe care-o trăisem în prima noapte în deşert. Dar, cu toate că mă făcuse să ies din lume, angoasa nu mă apropiase de Dumnezeu. Dimpotrivă, mă condamnase la o singurătate şi mai profundă şi la o mai mare aroganţă, dându-mi statutul de unică fiinţă cugetătoare într-un univers lipsit de gândire."

Cautator autentic al lui Dumnezeu, pe care este convins ca l-a aflat în mijlocul Saharei, el va pastra mereu in sine, indemnul

lui Abayghur Saharan, ghidul arab, acela de a "nu uita ceea ce este de neuitat"

In paginile acestei carti, autorul  ne permite sa atingem stelele care l-au luminat pe el in acea noapte desprinsa din vesnicie!

Va asigur, este o lectura fascinanta.

PS 
Traducerea in romaneste a cartii - care exista pe internet - 
n-as spune ca e pe gustul meu dar... pana la urma sinceritatea acestei marturisiri zguduitoare  invinge, asa cum s-a intamplat in desert cu tanarul filozof si ghidul arab, pana si bariera lingvistica!

Muntele Tahat din inima Saharei centrale (Wikipedia)